Traducerea Domnului Asist. drd. Sabin Preda la Omilia I și a II-a din Comentariul Sf. Ioan Hrisostom la Evanghelia după Ioan mi-a atras atenția asupra unui pasaj din finalul primei omilii, nu doar pentru limbajul nemediat al traducerii, ci pentru textul grecesc în sine. De ținut minte este faptul că acest pasaj face parte dintr-o omilie rostită într-un cadru liturgic de Sf. Ioan în jurul anului 390 (dată susținută de mulți cercetători). Să fi avut Sf. Ioan un libaj atât de direct precum ne arată traducerea domnului Sabin Preda? (traducerea este publicată în Revista „Studii Teologice” Seria a III-a, anul II, nr. 1, ianuarie-martie, 2006, pp. 177-l94).
Textul grecesc
este următorul: Τὸν ταύτης ἀπολαύοντα τῆς ἀκροάσεως, οὐ δεῖ τῆς δαιμονικῆς μετέχειν τραπέζης. Τίς γὰρ κοινωνία δικαιοσύνῃ καὶ ἀνομίᾳ; Ἕστηκας ἀκούων Ἰωάννου, καὶ δι' ἐκείνου τὰ τοῦ Πνεύματος μανθάνων, καὶ μετὰ ταῦτα ἀπέρχῃ πορνῶν ἀκουσόμενος γυναικῶν, αἰσχρὰ φθεγγομένων, αἰσχρότερα ὑποκρινομένων, καὶ μαλακῶν ῥαπιζομένων τε καὶ ῥαπιζόντων ἀλλήλους, Πῶς δυνήσῃ καλῶς καθαρθῆναι, ἐγκαλινδούμενος βορβόρῳ τοσούτῳ; Τί γὰρ δεῖ κατὰ μέρος πᾶσαν καταλέγειν τὴν ἀσχημοσύνην τὴν αὐτόθι;
Traducerea latină din
Migne este următoarea:
Traducerea lui Philip Schaff din NPNF vol
14 este următoarea: It is not meet that
he who has the advantage of such hearing be partaker of the table of devils. “For
what fellowship hath righteousness with unrighteousness?” ( 2 Cor. vi. 14.)
Thou standest listening to John, and learning the things of the Spirit by him;
and dost thou after this depart to listen to harlots speaking vile things, and
acting viler, and to effeminates cuffing one another? How wilt thou be able to
be fairly cleansed, if thou wallowest in such mire? Why need I reckon in detail
all the indecency that is there?
Traducerea
d. drd. Sabin Preda este: Cel ce se îndulceşte de auzul
acestor cuvinte nu trebuie să mai ia parte la mesele demonilor. Căci ce
părtăşie este între dreptate şi nelegiuire? Stai să-l asculţi pe Ioan şi prin
el să afli cele ale Duhului, şi după acestea mergi să asculţi femei desfrânate,
care spun vorbe de ruşine şi joacă în piese şi mai ruşinoase, şi [să vezi] şi
homosexuali care se masturbează singuri sau unii pe alţii? Cum vei putea să te
curăţeşti cum trebuie, când tu te tăvăleşti într-o astfel de mocirlă? De ce
trebuie oare să amintesc de fiecare neruşinare în parte care se întâmplă acolo?
Traducerea
mea ar fi așa: Cel ce se folosește de această ascultarea, nu
trebuie să fie părtaș la masa diavolescă. Căci ce comuniune există între
dreptate și fărădelege? Ai stat să-l asculți pe Ioan și să înveți prin el
lucrurile Duhului și după acestea te duci să asculți femei desfrânate, care
rostesc lucruri obscene și care joacă cu fățărnicie roluri și mai obcene, și
efeminații care sunt pălmuiți sau care se pălmuiesc unii pe alții. Cum vei putea
să fi bine curățat, de vreme ce te tăvălești în așa mocirlă? Dar de ce trebuie să
înșir
cu de-amănuntul toată rușinea de acolo?
Cum ar trebui să fie tradus și interpretat textul?
3 comentarii:
Dragă Răzvan,
În primul rînd, felicitări pentru blog. Este o iniţiativă bună şi lăudabilă, care ar trebui popularizată mai mult.
Observ din comentariile tale, dar şi din traducerea propusă, precum şi din alte comentarii şi traduceri de pe blog, o lăudabilă preocupare pentru desluşirea înţelesurilor limbii greceşti şi pentru traductologie, dar, totodată, şi o oarecare stîngăcie, inerentă oricărui început de drum pe acest tărîm al umanioarelor.
În afară de o adîncire temeinică a limbii greceşti, pentru care mai ai (avem cu toţii) mult de lucru, cred că va trebui să te înarmezi şi cu solide cunoştinţe de 1) traductologie; 2) istoria limbii române; 3) istoria limbii române literare; 4) liturgică răsăriteană (partea de imnografie bizantină); 5) studiul teoriilor / aserţiunilor despre limbă şi limbaj în patristica răsăriteană.
Am să mă explic îndată de ce toate acestea, comentînd traducerea ta, precum şi referirile tale la fragmentul tradus de Sabin Preda.
În cele ce urmează, nu voi lua apărarea versiunii Sabin Preda la textul în cauză, ea însăşi fiind susceptibilă de îmbunătăţiri, din punctul meu de vedere.
1. Mai întîi, nu reuşesc să-mi dau seama ce înseamnă „limbaj nemediat al traducerii”. Întrucît de ani buni de zile mă preocupă traductologia patristică, mărturisesc că n-am mai întîlnit pînă acum acest concept, dar, dacă el este unul relevant, mă arăt a fi deosebit de interesat. Poate că se leagă de punctul următor.
2. Analizînd stilistic cele două traduceri, raportîndu-mă, desigur, la textul original, nu înţeleg de ce traducerea lui Sabin Preda ar arăta un „limbaj direct” al Sf. Ioan mai mult decît traducerea ta. Găsesc că, în cazul în care critica acestei componente a traducerii lui Sabin Preda este în vreun fel îndreptăţită, aceeaşi critică ar fi validă şi în cazul traducerii tale.
3. Răspunsul la întrebarea ta retorică este: da, Sfîntul Ioan Gură de Aur, în general, dar şi în special, în acest fragment, foloseşte un limbaj „direct”. Şi deci, în atare situaţie, traducerea este datoare cu folosirea corespunzătoare a unui limbaj „direct”. [Încerc, în mod convenţional, să dau acestui concept de „limbaj direct” acelaşi înţeles care reiese şi din uzul discursului tău, pentru a folosi acelaşi cod].
4. În general, raportarea limbajului patristic este sau ar trebui să fie indisolubil legată de limbajul liturgic şi de cel biblic. În limba greacă, nu există o diferenţiere stilistică sau terminologică între cele trei compartimente. De asemenea, o astfel de unitate de limbaj există şi în spaţiul limbajului bisericesc latin (vezi, de exemplu, cartea Christinei Mohrmann, ca, de altfel, preocupările întregii şcoli de la Nijmejen). Din păcate, în limba română, prin intermediul influenţelor apusene din a doua parte a secolului 19 şi beneficiind de sprijinul teologiei noastre academice, ea însăşi de sorginte apuseană ca structură şi metodă (inclusiv la nivel de manuale), unitatea de limbaj biblico-liturgico-patristic s-a spart, astfel încît limbajul biblic a început uşor-uşor să se distanţeze, într-un proces de aggiornamento irecuperabil pînă-n ziua de azi. Toate acestea ţin de istoria limbii române, dar mai cu seamă de istoria limbii române literare. Prin urmare, cunoscînd şi preocupările lui Sabin Preda pentru păstrarea vechii unităţi de limbaj bisericesc, aş spune că textul pe care el îl pune la dispoziţie, deşi cu hibe, este mult mai aproape de acest deziderat al unităţii de limbaj decît este textul tău.
5. Legat de punctul 4, stilistic vorbind, mai ales fiindcă este vorba de o Omilie rostită în context liturgic, traducerea propusă de tine manifestă nişte incoerenţe cu limbajul liturgic. Desigur, nu orice element lexical patristic are un corespondent în terminologia liturgică. În atare cazuri, e de judecat ce şi cum. Dar, atîta vreme cît un cuvînt există şi într-o parte, şi într-alta [acelaşi, în limba greacă!], iar pentru acel cuvînt avem un îndătinat cuvînt în traducerea românească în cadrul limbajului liturgic, acelaşi este de utilizat şi în traducerea textului patristic sau biblic. [Amintesc aici: nu există termeni greceşti bisericeşti care, în decursul secolelor, să fie înlocuiţi sau schimbaţi, în toată perioada bizantină şi post-bizantină; la fel şi pe tărîm latin].
Chestiuni punctuale:
6. Ἀπολαύειν are, într-adevăr, sensul de a se desfăta cu, în registrul poetic, nu doar cel de a se folosi de. În contextul de faţă, sensul acesta al desfătării este cît se poate de limpede, iar traducerea lui Sabin Preda redă acest sens şi, mai mult, se încadrează foarte bine în registrul redării liturgice a lui ἀπολαύειν. Versiunea latină, din păcate, nu surprinde acest sens, care este absolut definitoriu pentru ce vrea să zică Sf. Ioan în fraza cu pricina. Traducerea prin a se folosi de nu merge nicicum. Poate doar forţat, dacă luăm în considerare sensul arhaizant al expresiei a se folosi de [adică a avea un folos din], ceea ce traducerea ta nu oferă.
7. „Masa diavolească”? În nici un caz. În primul rînd, fiindcă vădeşti neobosite preocupări de teologie biblică, poţi verifica următorul lucru: ὁ διάβολος nu-i totuna cu ὁ δαίμων / οἱ δαίμονες în Scriptură: ὁ διάβολος e întotdeauna la singular şi se referă la satana, şeful dracilor, în timp ce ὁ δαίμων / οἱ δαίμονες se referă la ceea ce limbajul liturgic românesc redă prin „draci”, adică slujitorii diavolului, „sateliţii” sau „îngerii” lui. Prin urmare, adjectivul corespunzător (δαιμονικός) nu se referă la scaraoţchi, ci la ăilalţi, mici şi nesuferiţi, chiar dacă la fel de negri ca stăpînul lor. Mai departe: cum redăm pe româneşte ὁ δαίμων / οἱ δαίμονες? În mod tradiţional, îndătinat, prin „draci”. Vine teologia academică de care povesteam mai sus şi, prin intermediul Bibliilor din mediul protestant, iar apoi prin Bibliile ortodoxe de după 1914, îl înlocuieşte pe „draci”, considerat probabil ca făcînd parte din registrul inferior al limbii, cu „demoni”, iar această modificare apare inclusiv în cărţile de cult mai recente (Mineie, Octoih etc., unde oricum e o varză totală şi se perpetuează ca atare, în lipsa prezenţei unor specialişti pe la curţile Vlădicilor). Problema e că „demonul” are o cu totul altă conotaţie în limba română (literară) decît cea a biblicului ὁ δαίμων, fiindcă el pătrunde în limba română pe filiera romanticilor direct din filozofia platonică, deci avînd sensul vechi al lui δαίμων, şi nu cel biblic, de influenţă iudaică. Mai mult, această intervenţie „culturală” nu a fost receptată nici de către popor (nu zice nimeni în popor: „Dă-l demonului!” sau „a scos demonii din ea”), nici de către mediul monastic: absolut toţi marii duhovnici contemporani români folosesc cuvîntul „drac”, nu „demon”. Despre aceste echivalenţe însă pregătesc un articol amănunţit. Însuşi Sabin Preda, cu care am discutat pe această temă, n-ar mai folosi acum traducerea „mesele demonilor”. Eu aş zice nu cu singularul sinecdocei (fiindcă sinecdoca în română nu are aceeaşi vîrtute ca pentru limba greacă, unde era ceva frecvent), ci cu pluralul: „mesele drăceşti”, dar n-aş exclude echivalarea adjectivului prin genitivul substantivului corespunzător [această echivalenţă este deja clasică atît în limba greacă, cît şi în latină: vezi, de exemplu, dominica dies / oratio = dies / oratio Domini; Κυριακὴ (ἡμέρα) = ἡμέρα Κυρίου]. Te-ar ajuta în acest sens Manualul lui Blaise, respectiv Gramatica lui Palmer (deşi ar trebui să se găsească şi în Gramaticile clasice ale limbii greceşti a NT). Mai multe, cum spuneam, într-un articol viitor.
8. Κοινωνία e deja echivalat clasic în limbajul bisericesc prin „părtăşie” sau, în funcţie de context, „împărtăşire”. „Comuniune” ar fi un barbarism în contextul de faţă.
9. Nu „obscene”. Nu merge nici stilistic, nici ca echivalare firească în română. Chiar şi pentru literatura nebisericească, αἰσχρός e echivalat clar prin „ruşinos” / „de ruşine”. Poate ar fi bine să studiezi un pic în paralel şi cîteva traduceri româneşti ale operelor din greaca clasică? Ia, de exemplu, traducerile Dlui Sluşanschi, fiindcă tot l-ai pomenit pe blog (sau indicaţia îi aparţine Dlui Pleşu?). Aici, probabil că te-ai luat după traducerea latinească din Migne. [Apropo de punctul 2, aici limbajul traducerii lui Sabin Preda este mult mai puţin „direct” decît limbajul traducerii tale. Repet, în sensul pe care-l conferi tu însuţi acestei sintagme de „limbaj direct”].
10. Ὑποκρίνομαι n-are nimic de-a face cu ipocrizia! Este termenul tehnic pentru jargonul teatrului antic, ştii bine, unde actorii purtau măşti, „ascunzîndu-se”. Mult mai tîrziu, de la aceste „măşti” utilizate apoi metaforic, s-a ajuns şi la sensul de ipocrizie, fără însă ca sensul iniţial din jargonul teatral să se fi evaporat.
11. Nu ştiu cum a echivalat Sabin Preda pe μαλακοί cu „homosexuali”, nu-mi amintesc să existe şi acest sens al lui μαλακός, deşi nu-i exclus. „Efeminaţi” în nici un caz. Iar te-ai ghidat după echivalenţa din traducerea latină.
12. ῥαπιζομένων în nici un caz la diateza pasivă! Este o formă medio-pasivă, într-adevăr, dar trebuie echivalat prin reflexivul românesc. Dacă e de echivalat prin „care se masturbează (singuri)” sau prin „care se lovesc (singuri)” e de discutat. În nici un caz „care sînt loviţi”, fiindcă presupune un agent, care, în realitate şi în context, fie el subînţeles, nu există.
13. „A curăţa” şi „a curăţi” sînt două realităţi distincte, chiar dacă hoţomanul de corector Word îmi corectează automat curăţi prin curăţa. De asemenea, „a se curăţa” şi „a se curăţi”, „curăţarea” şi „curăţirea”. Nu insist. Din nou însă, atenţie la echivalarea formelor de pasiv greceşti în limba română.
14. În privinţa lui ἀσχημοσύνη, Sabin Preda a greşit echivalarea prin „neruşinare”, iar tu te-ai luat după el, cu „ruşinea”, efectuînd, practic, o ajustare pe tărîm românesc, nu o traducere. Amîndoi faceţi confuzie între αἰσχύνη (corespondentul substantival al lui αἰσχρός) şi ἀσχημοσύνη. N-au nici măcar o rădăcină comună.
Dincolo de toate aceste observaţii de amănunt, îmi reiterez felicitările pentru preocupările de care dai dovadă. Totuşi, aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra următorului aspect: eşti încă la început, foarte la început, şi există riscul – cel puţin aşa transpare de pe blog – să te erijezi deja în specialist, fără a avea armele lustruite. Iar asta te face oarecum vulnerabil în societatea academică. E adevărat, poţi considera atari abordări şi ca simple exerciţii din care tu să ai de învăţat, dacă eşti suficient de înţelept să receptezi cum se cuvine critica. Doar că există un risc, iar asta ţine de o anumită deontologie ştiinţifică, şi anume riscul ca persoanele mai puţin cunoscătoare (iar România este, din păcate, lipsită de persoane capabile de critică) să ia drept model ceea ce propui tu.
Îţi doresc mult succes în acest drum anevoios pe care l-ai început – iată! – cu atîta entuziasm!
Octavian Gordon
Trimiteți un comentariu