În ceea ce priveşte autorul imnului mariologic, între cercetătorii de specialitate există mai multe opinii. Pe de o parte, unii dintre cercetători (John Gresham, Raymond Brown) susţin că imnul mariologic ar fi o prelucrare a unei compoziţii de origine iudeo-creştină de laudă şi mulţumire pentru mântuirea pe care Dumnezeu a săvârşit-o faţă de rămăşiţa credincioasă a lui Israel formată din cei săraci şi smeriţi. Astfel, originea imnului poate fi plasată într-o perioadă pre-lucanică. Ceea ce priveşte persoana autorului, unii dintre exegeţi o identifică pe Elisabeta, iar alţii o identifică pe Sf. Fecioară Maria, ca autoare a imnului.
Pe de altă parte, unii cercetători susţin şi încearcă să demonstreze că este o compoziţie exclusiv lucanică, fără nicio implicaţie aramaică anterioară. Unul dintre susţinătorii efervescenţi ai acestei teorii a fost Adolf Harnack care şi-a exprimat opinia, conform căreia coloratura vechi-testamentară a imnului nu provine din literatura aramaică, ci datorită imitarii unor structuri preluate din Septuagintă. Harnack îşi menţine convingerea compoziţiei lucanice, afirmând faptul că în afara unor fraze sau cuvinte preluate din Septuagintă, ceea ce rămâne este tipic lucanic, ducând la concluzia identificării autorului imnului cu Sf. Ev. Luca, nu cu Maica Domnului. Această teză a fost combătută de mulţi exegeţi (printre care), punând la îndoială şi validitatea metodei exegetice abordate de Harnack.
1. Elisabeta: Deşi manuscrisele greceşti şi alte versiuni antice alocă imnul Mariei, sunt câteva mărturii ce atestă ca autor pe Elisabeta, drept urmare la sfârşitul secolului trecut câţiva exegeţi remarcabili au susţinut ca autor al imnului pe Elisabeta. Tradiţia latină, prin câteva manuscrise biblice, atestă dovezi cu privire la identificarea autorului imnului în persoana Elisabetei: Codex Vercellensis, Codex Veronensis şi Codex Rhedigerianus, toate fiind traduceri latine ale Sf. Scripturi. Dovezile patristice sunt luate din traduceri latine ale operei lui Origen şi Irineu, cât şi din opera Sf. Niceta de Remesiana, care în imnul religios De Psalmodiae Bono atribuie în mod clar imnul lucanic Elisabetei, Sf. Irineu citează, în opera Adversus haereses, pasajul imnului lucanic de două ori. Prima dată în cartea III. 10. 12 „ şi Maria s-a bucurat din cauza acestea, profeţiind în numele Bisericii, suflete al meu măreşte pe Domnul”, unde identifică pe Maria ca autor al imnului, dar în cartea IV. 7. 1 în două variante de manuscris citim: ,,şi Elisabeta a spus: Măreşte suflete al meu pe Domnul ”iar o altă variantă de manuscris, considerată de primă importanţă, are menţionat ca autor pe Maria. De menţionat este faptul că aceste citări se găsesc în variante latine ale operei Sf. Irineu. Într-un pasaj din Comentariu la Luca, păstrat în traducere latină, Origen atribuie imnul Elisabetei.
2. Fecioara Maria. Bazele textuale pentru afirmarea Elisabetei ca autor al imnului , în mare măsură latine, sunt destul de ambigue avînd în vedere că o majoritate copleşitoare de manuscrise, versiuni şi înterpretări recente, sunt de partea tradiţională a formulei „şi Maria a spus”, în care imnul Magnificat este introdus în toate ediţiile tipărite a Sf. Evanghelii lucanice.
Ca dovezi ale versiunilor manuscriselor greceşti, pentru identificarea autorului Imnului cu Sf. Fecioară Maria, putem menţiona dintre cele mai importante: Codex Sinaiticus, Codex Vaticanus, Codex Alexandrinus, Codex Ephremi Rescriptus.
S-a pus această problemă a modificări ulterioare pornind de la afirmaţia originală: „Şi ea a spus”, scribii putând astfel să substituie pronumele “ea” cu substantivele “Maria” sau “Elisabeta”, această confuzie a două acţiuni atribuite Mariei ( Lc, 1: 46 „Şi Maria a spus”; 1, 56 „Şi Maria a rămas”) a putut duce cu uşurinţă la înlocuirea numelui Mariei cu cel al Elisabetei. Însă este improbabil ca numele Elisabetei să fi fost modificat cu numele Mariei, dat fiind faptul că cele mai vechi manuscrise susţin ca autor pe Maria, inclusiv istoricul Tertulian.
În ceea ce priveşte numele Elisabetei dovezile sunt mult prea puţine şi neconcludente pentru a ne pronunţa în favoarea ei. O altă dovadă adusă de biblişti pentru a susţine ca autor pe Elisabeta este v. 56 ,,Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; şi s-a înapoiat la casa sa.”, înţelegând prin structura “împreună cu ea” persoana care a rostit imnul, adică Elisabeta.
Pentru a susţine această ipoteză se aduce în evidenţă structura întregului pasaj lucanic, în v. 40 Maria o salută pe Elisabeta, în v.41-45 Elisabeta, umplându-se de Duh Sfânt, o salută şi o binecuvintează pe Maria, apoi urmează Imnul Magnificat v. 46-55, după care în v. 56 se precizează ,,Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni.” E adevărat că structura “ împreună cu ea” se referă la persoana Elisabetei, dar aceasta nu desemnează persoana vorbitoare din pasajul precedent, ci indică subiectul sau vorbitorul dintr-un pasaj precedent din v. 42-45. Mai mult nu există un indicator intern care să ateste ca autor al imnului pe Elisabeta, profilul dezvoltat de imn nu se potriveşte profilului Elisabetei. Dacă varianta originală a textului biblic a fost ,, Şi Maria a spus” , contituie această premisă un fundament pentru a atribui compoziţia imnului Fecioarei Maria? A compus Maica Domnului acest imn?
Dovezile interne arată spre Maria ca fiind autorul. Cuvântul “roaba” din v. 48, reprezintă reluarea titulaturii mariologice din v. 38. Iar construcţia v. 48 “Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.” este o structură paralelă a v. 45, unde Elisabeta o desemnează pe Maria ca fiind “fericită”. Mai mult structura imnului nu se potriveşte Elisabetei deoarece ea nu putea să rostească formula “de acum mă vor ferici toate neamurile”. Structura pasajului lucanic urmăreşte evidenţierea întâmplărilor într-un mod gradat. A atribui imnul Elisabetei ar însemna a distruge structura de climax a pasajului lucanic, dar mai ales de a-i atribui Sf. Maria rolul de „martor tăcut” al salutării şi simpatiei Elisabetei.
Trebuie să mai abordăm o problemă: cea traductologică.
ὅτι ἐπέβλεψεν ἐπὶ τὴν ταπείνωσιν τῆς δούλης αὐτοῦ. ἰδοὺ γὰρ ἀπὸ τοῦ νῦν μακαριοῦσίν με πᾶσαι αἱ γενεαί, Ὅτι ἐποίησέν μοι μεγαλεῖα ὁ δυνατός. (Lc 1:48-49)
Cornilescu traduce: pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită. pentrucă Cel Atot Puternic a făcut lucruri mari pentru mine.
Traducerea aceasta încearcă să redea textul original într-o variantă mult prea diluată. Cornilescu suprimă verbul μακαριοῦσίν și transformă acțiunea de fericire a Maicii Domnului într-un atribut. Verbul μακαριοῦσίν impune o acțiune care trebuie realizată de către toate neamurile πᾶσαι αἱ γενεαί. Nu e doar o greșeală traductologică, de a suprima un verb, ci e o greșeală doctrinară și mai ales cultică. Nu este echivalentă numirea unei persoane ca fiind fericită, cu acțiunea în sine.
Traducerea ar fi: Că a privit spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic.
