Sf. Ioan Gură de Aur și textul biblic. Autenticitate și neautenticitate In. 7:1

In 7:1:

Acest pasaj, ridică mai multe probleme mult mai mari[1], dar în același timp unicitatea lui în literatura patristică este descoperită numai în Comentariul hrisostomic la Evanghelia după Ioan. Aici imaginea redată de Sf. Ioan Gură de Aur este complet diferită față de alte comentarii patristice și chiar moderne, motivul principal fiind sursa textuală de la care pornește omilia.

Prima problemă o identificăm prin critica textuală a textului biblic de proveniență patristică asupra textului din In 7:1, redat de către Sf. Ioan Hrisostom, dar alterat de către copiști. În omilia 48 din Comentariul ioaneic, citatul inițial de la care pornește comentariul a suferit în timp coruperi puternice. În primul rând citarea de la care pornește omilia 48 nu este identic cu cel pe care Sf. Ioan Hrisostom îl uzitează în comentariu, mai mult comentariul la acest pasaj ne va demonstra că Sf. Ioan nici măcar nu a cunoscut o variantă de text precum este redată de unele manuscrise în citatul din începutul omiliei. Sf. Ioan reia citatul în interiorul comentariului, dar de această dată identificăm varianta autentică uzitată de Sf. Ioan Hrisostom și nu de către copiștii ulteriori. Citatul pe care îl redau copiștii la începutul omiliei este: Καὶ περιεπάτει ὁ Ἰησοῦς μετὰ ταῦτα ἐν τῇ Γαλιλαίᾳ· οὐ γὰρ ἤθελεν ἐν τῇ Ἰουδαίᾳ περιπατεῖν, ὅτι ἐζήτουν αὐτὸν οἱ Ἰουδαῖοι ἀποκτεῖναι | Și după acestea, umbla Iisus în Galileea, căci nu voia să umble în Iudeea, pentru că Iudeii căutau să-L omoare (In. 7:1). Însă, singurul text, de la care și pornește comentariul hrisostomic este: Καὶ περιεπάτει ὁ Ἰησοῦς μετὰ ταῦτα ἐν τῇ Γαλιλαίᾳ· οὐ γὰρ εἶχεν ἐξουσίαν ἐν τῇ Ἰουδαίᾳ περιπατεῖν, ὅτι ἐζήτουν αὐτὸν οἱ Ἰουδαῖοι ἀποκτεῖναι | Și după acestea, umbla Iisus în Galileea, căci nu avea putere (autoritate) să umble în Iudeea, pentru că Iudeii căutau să-L omoare (In. 7:1).

Înainte de a demonstra principiul pe care l-am amintit la început trebuie să vedem de unde a împrumutat Sf. Ioan Hrisostom acest citat, ce surse a folosit și cât de răspândite erau aceste surse.

Critica textuală indică pentru acest pasaj două lecțiuni biblice[2]. Prima lecțiune este: οὐ γὰρ ἤθελεν ἐν τῇ Ἰουδαίᾳ περιπατεῖν | căci nu voia să umble în Iudeea. Această lecțiune este susținută de majoritatea manuscriselor biblice: P^{66, 77}, Codex Sinaiticus, Vaticanus, Ephraemi, Bezae Catabrigiensis, L, D, Δ, Θ, Ψ, 33, de unele traduceri vechi precum: it^{aur,c,d,e,f,g,} vg, syr^{s,p,h, pal}, cop^{sa, pho, ach2}, eth, geo, slavă, cât și de unii Sf. Părinți: Sf. Vasile cel Mare și Ps-Iustin.

Cea de-a doua lecțiune este susținută de Codex Washintonianus (sec. IV-V), de câteva traduceri în ita,^{a,b,ff2,l, r1,} syr^c, cât și de Sf. Ioan Gură de Aur și Fericitul Augustin. Cercetătorii s-au împărțit în două tabere, unii au susținut, datorită numeroaselor dovezi externe, prima varianta, dar unii au susținut a doua variantă, aplicând principiul             Lectio difficilior potior cea mai dificilă lecțiune este cea mai puternică, și implicit și cea autentică. Bruce Metzger, și mulți alții consideră că această lecțiune ar trebui considerată cea originală. C.K.Barrett[3] oferă chiar mai multe argumente pentru această lecțiune: a. răspândirea atât de vastă a variantei, ceea ce ar fi fost imposibil pentru o emendare locală; b. nu putem să explicăm această lecțiune ca fiind o eroare sau o alterare voluntară sau involuntară a textului; c. trecerea de la lecțiunea εἶχεν ἐξουσίαν la ἤθελεν este mult mai ușor de explicat, decât invers d. expresia εἶχεν ἐξουσίαν este precum vom arăta o expresie ioaneică.

Cele două lecțiuni ridică însă o problemă de hermeneutică și o problemă doctrinară, dacă acceptăm prima variantă rezultă că Iisus prin propria Sa voință a ales să nu călătorească prin Iudeea, deși putea să facă acest lucru dacă ar fi dorit, iar dacă acceptăm a doua lecțiune înseamnă că Iisus nu putea să umbre prin Iudeea chiar dacă și-ar fi dorit.

Termenul de ἐξουσία, ας, ἡ; Ebr. מֶמְשָׁלָה, Lat. potestatis: desemnează în Evanghelia după Ioan mai multe realități[4]. Pe lângă sensurile de capacitate sau puterea pe care o oferă Dumnezeu creştinilor (puterea de a deveni fraţi întru Hristos, fiind născuţi de la Dumnezeu prin aceeaşi credinţă la o nouă viaţă): termen, cu aplicabilitate hristologică, est redat cu sensul de: puterea absolută, autoritate absolută (atribut divin care desemnează posibilitatea de acţiune liberă şi absolută specifică dumnezeirii care este şi izvorul acesteia): καὶ ἐξουσίαν ἔδωκεν αὐτῷ κρίσιν ποιεῖν, ὅτι υἱὸς ἀνθρώπου ἐστίν şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului In. 5:27; ἐξουσίαν ἔχω θεῖναι αὐτήν, καὶ ἐξουσίαν ἔχω πάλιν λαβεῖν αὐτήν· ταύτην τὴν ἐντολὴν ἔλαβον παρὰ τοῦ πατρός μου putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau; această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu In. 10:18; καθὼς ἔδωκας αὐτῷ ἐξουσίαν πάσης σαρκός, ἵνα πᾶν ὃ δέδωκας αὐτῷ δώσῃ αὐτοῖς ζωὴν αἰώνιον precum I-ai dat putere peste tot trupul, ca tot ce i-ai dat Lui să le dea lor viaţă veşnică In. 17:2. Însă acest lucru ridică o problemă: a spune că Hristos nu a  avut putere, autoritate sau control asupra propriei Sale vieți este o idee contrară, nu numai Evangheliei, ci și creștinismului.

Cu toate acestea varianta pe care o folosește Sf. Ioan Hrisostom este: οὐ γὰρ εἶχεν ἐξουσίαν ἐν τῇ Ἰουδαίᾳ περιπατεῖν | căci nu avea putere (autoritate) să umble în Iudeea. Termenul de ἐξουσία este termenul principal în jurul căruia pivotează întregul comentariu asupra acestui pasaj, mai mult o parte considerabilă din omilia 48 este dedicată interpretării acestui termen.

Sf. Ioan Hrisostom mirat de afirmația făcută de Ev. Ioan, se întreabă: Τί λέγεις, ὦ μακάριε Ἰωάννη; Οὐκ εἶχεν ἐξουσίαν ὁ δυνηθεὶς πάντα ὅσα ἠθέλησεν; ὁ εἰπὼν, Τίνα ζητεῖτε, καὶ ῥίψας αὐτοὺς εἰς τὰ ὀπίσω; ὁ παρὼν καὶ μὴ ὁρώμενος, οὗτος οὐκ εἶχεν ἐξουσίαν; | Ce spui, fericite Ioane? Nu avea putere cel ce a putut să le facă pe toate câte le-a vrut? Cel ce a zis: Pe cine căutați, și i-a aruncat pe ei înapoi? Cel ce este prezent fără să fie văzut, Acesta nu a avut putere? Din abordarea Sf. Ioan Hrisostom, rezultă clar că singura lecțiune cunoscută este cea prezentată, altă lecțiune fiind contrară textului, cu toate că citatul din incipitul omiliei este alterat. În perspectiva hrisostomică abordare nu rămâne la nivelul unei exegeze ci ea primește chiar o valență de interpretare doctrinară. Din perspectivă exegetică simpla abordare a acestui pasaj reprezintă o contradicție în structura discursivă a pasajului ioaneic, deoarece în același capitol Iisus este prezentat la Templu. Astfel, Sf. Ioan Hrisostom se întreabă: Dar cum mai apoi, trecând prin mijlocul lor, în mijlocul Templului, în mijlocul sărbătorii, pe când se ținea adunarea, unde erau prezenți și ucigașii [Lui], a vorbit acele lucruri, care să-i înfurie și mai mult[5]. Exegeza Sf. Ioan Hrisostom depășește sturctura de interpretare narativă plasând problema la nivel doctrinar. Cu toate acestea se întreabă: Τίνα δή ἐστι ταῦτα τὰ αἰνίγματα;| Ce este această engigmă? Sf. Ioan folosește acest termen nu pentru a desemna o abordare alegorică asupra unei structuri de limbaj criptic folosit în discursul evanghelistului, ci chiar opusul acesteia. Evanghelistul Ioan folosește, în concepția Sf. Ioan Gură de Aur, exprimarea οὐ γὰρ εἶχεν ἐξουσίαν ἐν τῇ Ἰουδαίᾳ περιπατεῖν | căci nu avea putere (autoritate) să umble în Iudeea, nu pentru a încifra un mesaj, ci pentru a arăta în mod clar că uneori Evanghelistul vorbește despre divinitatea lui Hristos, iar alte ori vorbește despre omenitatea sa: Căci, când spune că nu are putere, vorbește despre Om, făcându-le pe toate și omenește, dar când spune că a stat în mijlocul lor și nu l-au prins pe El, descoperea deplin puterea dumnezeiirii. Căci a și fugit precum un om, dar se descoperă precum un Dumnezeu, adeverindu-le pe amândouă.[6]

Prin această interpretare Sf. Ioan Hrisostom arată că, potrivit celor două firi, Hristos are duble însușiri naturale ale celor două: două voințe naturale, cea dumnezeiască și cea omenească, două activități naturale, cea dumnezeiască și cea omenească, doi liberi arbitri naturali, cât și înțelepciune și cunoștiință atât dumnezeiască cât și omenească. Sf. Ioan Hrisostom arată acest caracter dogmatic al argumentului său: Faptul că nu a este prins deși era în mijlocul celor ce complotau împotriva Lui, a fost o dovadă a naturii invincibile și intangibile a Lui, iar retragerea confirmă și întărește doctrina Întrupării, pentru ca nici Pavel de Samosata, nici Marcion, și nici cei îmbolnăviți de acele lucruri, să nu aibă ce să spună.

---

[1] Acest lucru a fost semnalat încă de: Gordon D. Fee, "The Text of John in Origen and Cyril of Alexandria: A Contribution to Methodology in the Recovery and Analysis of Patristic Citations,", p.  527, n.15.

[2] Bruce M. Metzger, A Textual Commentary on the Greek New Testament, Hendrickson Pub, 2006, pp. 215-216; Philip W. Comfort,  New Testament text and translation commentary.., p. 280.

[3] Barrett, The Gospel According to John,  1978,309-310

[4] Cf. Lance Byron Richey, Roman Imperial Ideology and the Gospel of John, The Catholic Biblical Quarterly Monograph Series 43, Washinton, 2007, pp. 69-82.

[5] Πῶς δὲ καὶ ὕστερον εἰς μέσον αὐτῶν παρελθὼν, ἐν μέσῳ τῷ ἱερῷ, ἐν μέσῃ τῇ ἑορτῇ, συνόδου οὔσης, καὶ τῶν φονώντων παρόντων, διελέγετο ταῦτα, ἃ μᾶλλον αὐτοὺς παρώξυνε;

[6] Ὅταν μὲν γὰρ λέγῃ, ὅτι Ἐξουσίαν οὐκ εἶχεν, ὡς περὶ ἀνθρώπου διαλέγεται, πολλὰ καὶ ἀνθρωπίνως ποιοῦντος· ὅταν δὲ λέγῃ, ὅτι ἐν μέσοις αὐτοῖς εἰστήκει, καὶ οὐ κατεῖχον αὐτὸν, τῆς θεότητος τὴν δύναμιν ἐνδείκνυται δηλονότι. Καὶ γὰρ ἔφευγεν ὡς ἄνθρωπος, καὶ ἐφαίνετο ὡς Θεός·ἀμφότερα ἀληθεύων.

Can the Bible be trusted?

Debate Daniel B. Wallace și Bart D. Ehrman

Până la urmă, inevitabilul s-a produs. Cei mai mari cercetători pe critică textuală s-au întâlnit la începutul acestei luni într-o dezbatere. Știrea era anunțată de ceva timp, iar noi așteptam să fim, cel puțin, video-spectatori. La debate au participat peste 1500 de oameni, de la atei, agnostici, musulmani, mormoni, până la creștini. Dezbaterea va putea fi procurată în curând de pe site-ul http://www.friendsofcsntm.com/smudebate/. Până atunci puteți vedea un review al acestei dezbateri pe site-ul http://www.csntm.org/

Lc. 1:28 Bucură-te cea plină de dar sau cea plină de har?

Versetul 28 din primul capitol al Evangheliei după Luca ridică două probleme la care vom încerca să identificăm un răspuns. Aceste probleme, chiar dacă pentru unii pot fi incomode, cel puțin in faza lor prematură, sunt extrem de importante pentru determinarea înțelesului versetului propus spre analiză. 

1. Prima problemă, cea de factură critico-textuală, încearcă să identifice posibilele lecțiuni diferite, să recunoască ceea ce s-a spus și ceea ce nu s-a spus în textul biblic din manuscrisele păstrate. 

2. A doua problemă, de factură traductologică, încearcă să identifice posibilele surse traductologice ale edițiilor biblice românești, dar în primul rând, formularea răspunsului la această problemă încearcă să ofere câteva nuanțe semantice și chiar teologice la acest verset. 

1. O problemă clară pentru critica textuală și imlicit pentru textul biblic, problemă identificată și în alte articole de pe acest blog, este echivalarea unor pasaje comune și întregirea unui verset printr-un alt verset existent. Există două tradiții textuale pentru acest verset. Prima este reprezentată de către manuscrise precum: Codex Sinaiticus (sec. IV), Codex Vaticanus (sec. IV), codex L (sec. VII) și multe altele, precum și de către Sf. Părinți: Grigore de Nyssa, Serapion, Epifanie al Salaminei, Ioan Damaschin etc. A doua tradiție textuală este reprezentată de manuscrise începând din sec. al V-lea: Codex Alexandrinus, Codex Epraemi rescriptus, Codex Bezae etc. Prima tradiție textuală atestă un text mai scurt: καὶ εἰσελθὼν πρὸς αὐτὴν εἶπεν· χαῖρε, κεχαριτωμένη, ὁ κύριος μετὰ σοῦ. A doua tradiție de text aduce un adaos preluat din v. 42 al aceluiași capitol: Καὶ εἰσελθὼν ὁ ἄγγελος πρὸς αὐτὴν εἶπεν, Χαῖρε, κεχαριτωμένη· ὁ κύριος μετὰ σοῦ, εὐλογημένη σὺ ἐν γυναιξίν.Unele lecționare adaugă întregul verset 42 la versetul 28. Aplicând regula criticii textuale prin care un verset mai scurt este probabil mai vechi decât unul mai lung, sau decât unul la care se poate identifica posibila adăugire, vom concluziona că salutarea îngerului Gavriil nu conținea cuvintele: Binecuvântată ești tu între femei, cuvintele aparținând Elisabetei și nu îngerului. Cu toate acestea răspunsul la problema următoare va arăta de ce nu mai era necesar să se fi declarat aceste cuvinte, ele fiind incluse în adresarea îngerului. 

2. Traducerile românești, merg pe cea de-a doua tradiție textuală, cea cu adaos. Astfel, vom reda traducerile în perspectivă diacronică, urmărind identificarea posibilelor influențe din alte limbi.Vom nota cu culoarea roșie ceea ce s-a schimbat de la o ediție la alta.

Biblia București 1688: Şi intrând către ea îngerul zise: Bucură-te cea plină de dar, Domnul e cu tine; blagoslovită  tu între muieri.

Biblia Vulgata 1760: Şi intrând îngerul către ea, au zis: Bucură-te, cea plină de dar, Domnul e cu tine! Blagoslovită  ești tu între muieri.

 

Biblia Blaj 1795: Şi intrând îngerul către dânsa, au zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Domnul e cu tine! Blagoslovită  ești tu între muieri.

Noul Testament 1818:Şi intrând Îngerul la dânsa, a zis: Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine; blagoslovită eşti tu între femei. 

Biblia Sinodală 1914: Şi intrând Îngerul la dânsa, a zis: Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei. 

Biblia Cornilescu 1921: Îngerul a intrat la ea, şi a zis: ,,Plecăciune, ţie, căreia ţi s'a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvîntată eşti tu între femei!``

Biblia Galaction 1939:  Şi intrând Îngerul la ea, a grăit: Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei. 

Biblia Ed. Sinodală 1988: Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.

Biblia Bartolomeu Anania 2001:Şi intrând îngerul la dânsa, i-a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.

Problema traductologică este sintagma: ceea ce eşti plină de dar sau de har Dacă ne uităm și la traducerea latină a textului grecesc vom fi surprinși că versiunile românești se pretează mai mult pe această traducere decât pe textul grecesc: Et ingressus angelus ad eam dixit: Ave gratia plena: Dominus tecum: benedicta tu in mulieribus. Privind periplul traductologic românesc vedem că  sintagma cea plină de dar s-a transformat în ceea ce eşti plină de har. Cu toate că unele traduceri redau cuvintele îngerului ca pe un simplu salut, textul grecesc implică mult mai mult decât un simplu salut, având în vedere structura întregului pasaj. Mesajul îngerului începe cu un imperativ prin care o cheamă pe Fecioara Maria la o acțiune (χαιρω), cea de a se bucura, a se veseli, arătând după aceasta și care este motivul pentru jubilație, dar poate fi redat și ca o întâmpinare. Formula latină gratia plena nu este echivalentă cu verbul grecesc κεχαριτωμένη. Această formulă gratia plena poate fi o traducere, dar nu a acestui pasaj. Sintagma o putem  găsi în alte două pasaje nou-testamentare: πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας. (plin de har și de adevăr Ioan 1:14) și Στέφανος δὲ πλήρης χάριτος καὶ δυνάμεως (Ștefan, plin de har și de putere Fapte 6:8). În acest pasaj însă avem un verb și nu o construcție. Verbul χαριτόω, provenit de la substantivul χαρις, χαριτος-har (pentru "dar" se folosește cuvântul δωρον) și este folosit doar de două ori în Noul Testament, prima dată în acest pasaj, iar a doua oară în Ep. către Efeseni, cap. 1, v. 6. Verbele terminate în όω sunt verbe cauzative (cf. H.Smyth, Greek Grammar, p. 245) și indică răsfrângerea acțiunii asupra cuiva, o acțiune care are efect asupra unui lucru sau asupra unei persoane. Traducerile românești redau verbul acesta prin prezent cu toate că forma lui este de participiu perfect passiv. Perfectul arată că ațiunea este anterioară desfășurării acținuii prezente, iar aici avem un tip de perfect numit perfect intensiv (Cf. D. Wallace, Greek Grammar beyond Basic, p. 623), care arată o acțiune finalizată în trecut care are repercusiuni asupra prezentului, iar pasivul arată că acțiunea a fost realizată de Dumnezeu asupra Fecioarei Maria. Bunavestire și zămislirea Fiului lui Dumnezeu reprezintă o consecință a stării sale de har primit de la Dumnezeu, iar nu precum sunsțin unele comentarii (a se vedea R.Brown și Fitzmayer și replicile aduse acestora) o viitoare stare de har dăruită prin zămislirea lui Iisus, stare străină condiției Fecioarei, care este privită ca intrument al elecției divine. Starea de har în care se afla Fecioara Maria va fi desăvârșită de zămislirea lui Iisus, dar această stare de har este o stare inițială în care Fecioara se afla înaintea Buneivestiri, și care va fi desăvârșită după aceasta. Dar această stare de har nu trebuie plasată, prin imaculata concepție, înainte de nașterea Fecioarei Maria, ci este o stare dobândită de Fecioara Maria. Valoarea intensivă a lui κεχαριτωμένη (acțiune finalizată în trecut care are repercusiuni asupra prezentului) este întărită de cuvintele îngerului, prin concluzionarea, deci Domnul este cu tine. 

Traducerea propusă ar fi: Bucură-te, ceea ce cu har ai fost dăruită, Domnul [este] cu tine.

Romani 13:9 sau despre pentalogul românesc

Critica textuală, mai ales în varianta românească, are, față de expunerea ei în alte limbi, o menire dublă: prima este redată de către comunitatea academică mondială, cea de restaurare a textului biblic prin cele trei surse manuscrise biblice vechi, traduceri vechi și citări patristice, iar a doua este de a identifica anumitele erori ale textului din română, prin compararea surselor, edițiilor, adaptărilor, diortosirilor, dar mai ales a confesionalizărilor.  Scopul celor două coordonate este, dacă pot să folosesc o sintagmă ajunsă celebră după susținerea unei excelente teze de doctorat, de a ajunge la o simultaneitate inclusivă. Prima coordonată se lasă încă așteptată în spațiul academic românesc, cu câteva excepții, iar a doua este rugată să nu o excludă pe prima, cu câteva excepții. 

Edițiile românești se laudă de multe ori cu surse grecești bizantine, sau mai nou, ceea ce este de apreciat, cu surse critice precum Nestle Aland 27 sau UBS 3. Când mergi însă la textul grec, atât în variantă bizantină cât și în varianta Nestle Aland, bazată pe manuscrisele biblice, afli cu stupoare că traducătorii noștri au preferat de multe ori varianta latină decât resursele grecești. Să dăm un exemplu ca să nu generalizăm, acest exemplu nu schimbă cu nimic structura de idei sau cea argumentativă a textului, ci ne descoperă, de multe ori resursele traducătorului:

În Romani 13:9, Sf. Pavel enumeră patru dintre porunci: Textul atât în varianta Nestle Aland cât și în variantă bizantină arată așa: τὸ γὰρ οὐ μοιχεύσεις, οὐ φονεύσεις, οὐ κλέψεις, οὐκ ἐπιθυμήσεις, καὶ εἴ τις ἑτέρα ἐντολή, ἐν τῷ λόγῳ τούτῳ ἀνακεφαλαιοῦται [ἐν τῷ]· ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν.

Traducerea ar fi: De fapt [porunca]: ,,Nu vei desfrâna, nu vei ucide, nu vei fura, nu vei pofti, şi dacă ar fi altă poruncă, este cuprinsă în cuvântul aceasta: ,,Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. 

Traducerile românești, care probabil preiau textul latin prezintă un pentalog. Textul latin din Vulgata este: Nam: Non adultabis: non occides: non furaberis: non falsum testimonium dices: non concupisces: et si quod est aliud mandatum, in hoc verbo instauratur: diliges proximum tuum sicut teipsum.  Această variantă introduce încă o poruncă non falsum testimonium dices: nu vei mărturisi strâmb. Acest text se regăsește în toate edițiile românești după cum urmează:

Biblia București 1688: Pentru că ceaea ce zice: Nu preacurvi, nu omorî, nu fura, nu mărturisi minicuni, nu pohti, și oricare altă poruncă, întru acest cuvînt să adună întru: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine.

Biblia Blaj 1795:  Pentru că aceasta: Să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu pofteşti, şi ori care altă poruncă, să cuprinde întru acest cuvânt : Să iubeşti pre deaproapele tău ca însuţi pre tine.

Noul Testament 1818: Pentru că aceea, adică, să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, să nu pofteşti, şi ori care altă poruncă, întru acest cuvânt se cuprinde: Adică, să iubeşti pre vecinul tău ca însuţi pre tine.

 Într-adevăr, există un manuscris foarte important care atestă varianta: ψευδομαρυρεσει să nu mărturisești strâmb, acesta fiind Codex Sinaiticus, dar este puțin probabil ca edițiile românești să îl fi folosit deoarece până la aceste ediții Codex Sinaiticus nu era încă descoperit. (doar în 1845). Există câteva lecționare care mai au această variantă, dar textul bizantin, textul folosit cu preponderență în spațiul eclesial ortodox nu are această variantă, cf. ediției lui Robinson: The NT in Original Greek.

Biblia Sinodală 1914: Pentru aceea: Să nu curvești; să nu ucizi; să nu furi; să nu fii mărturie mincinoasă; să nu pofteşti, şi orice altă poruncă  în acest cuvânt se cuprinde : Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Biblia Cornilescu 1921: De fapt: ,,Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti``, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.`` Cornilescu aduce o altă variantă fără niciun suport grecesc sau latinesc, lăsând afară o poruncă: să nu ucizi.

Ediția Sf. Sinod 1988:Pentru că (poruncile): Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti... şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Chiar și Biblia Bartolomeu, care atestă în prefață folosirea ediției lui Nestle Aland: Pentru ca porunca: sa nu savârsesti adulter; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti strâmb; sa nu poftesti si oricare alta se cuprind în acest cuvânt, adica: sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti.

Problema traducerilor românești nu este că s-au folosit de o versiune a textului grecesc, ci că nu s-au folosit de una, iar dacă s-au folosit acele manuscrise au fost de rang inferior. Se impune, deci ca în acest secol să începem să realizăm ediții cu adevărat critice ale traducerilor românești (o atitudine salutară în acest sens este Monumenta Linguae Dacoromanorum) dar cu un aparat critic mult mai bine structurat care să nu depășească un volum, ex: edițiile bilingve de la Deutsche Bibelgesellschaft și UBS. Stabilirea unui text grecesc de la care ar trebui să pornească o viitoare traducere este absolut necesară. Ignorarea acestui fapt reprezintă desconsiderarea muncii a sute de bibliști care s-au aplecat asupra restaurării textului biblic.

Eugen Munteanu si H.R. Patapievici

Manuscrisele de la Marea Moarta online+traducere

Manuscrisele se pot vizualiza la adresa http://dss.collections.imj.org.il/

Mark 16:9-20 Finalul scurt sau final lung?

Romani 4:19 Credința neîndoielnică a lui Avraam

Dacă pasajul precedent a ridicat mai mult probleme traductologice, următorul verset va ridica o problemă de critică textuală. După ce Sf. Pavel îl prezintă pe Avraam ca părinte al neamurilor, trece la evidențierea modelului său de credință, absolută și după edițiile noastre românești, fără implicații raționale, sau mai bine spus o credință supra-rațională.Critica textuală identifică două lecțiuni pentru acest pasaj. Vom prezenta lecțiunile în funcție de popularitatea lor.  

Prima lecțiune: Καὶ μὴ ἀσθενήσας τῇ πίστει, οὐ κατενόησεν τὸ ἑαυτοῦ σῶμα ἤδη νενεκρωμένον- ἑκατονταέτης που ὑπάρχων- καὶ τὴν νέκρωσιν τῆς μήτρας Σάρρας. Traducerea: Şi neslăbind în credinţa, nu s-a uitat la trupul său cel amorțit (îmbătrânit), căci era aproape de o sută de ani, şi nici la amorțirea pântecelui Sarrei. 

Această lecțiune apare prima dată în Codex Claramontanus din secolul al VI-lea și în încă trei manuscrise din secolul al IX-lea, Codex F, G și Ψ. Această lecțiune a fost preluată de către Textul Receptus, și implicit prin acesta de toate traducerile românești. Redarea pasajului sub formă negativă- nu s-a uitat la trupul său- înlătură orice raportare a lui Avraam la realitate, făcând din Avraam modelul proverbului de origine nonbiblică și pseudo-creștină: Crede și nu cerceta. Tradus în acest mod lupta interioară a lui Avraam a fost simplă și implicit transpusă prin termenii ignorării realității exterioare. Suprimând această luptă suprimăm și orice prosibilitate de a aduce deznădejde în acest exemplu. Purificăm exemplu de orice conotație negativă prin însăși negarea lui. Acesta a fost scopul manuscriselor evidențiate.

A doua lecțiune prezintă exemplul din celălalt punct de vedere: καὶ μὴ ἀσθενήσας τῇ πίστει κατενόησεν τὸ ἑαυτοῦ σῶμα [ἤδη] νενεκρωμένον, ἑκατονταετής που ὑπάρχων, καὶ τὴν νέκρωσιν τῆς μήτρας Σάρρας.Traducerea Şi neslăbind în credinţa, s-a uitat la trupul său cel amorțit , -căci era aproape de o sută de ani-, şi la amorțirea pântecelui Sarrei. Această lecțiune este atestată de cele mai importante manuscrise păstrate sub forma de codex: Sinaiticus și Vaticanus (secolul al 4-lea), Codex Alexandrinus și Ephremi Rescriptus (secolul al 5-lea), cât și de o serie mare de surse patristice. Această lecțiune ne prezintă un exemplu de credință cu totul dramatic, o luptă spirituală extraordinară, accentuând dramatismul exemplului prin antiteza dintre posibilitatea de a deveni părinte chiar și la o vârstă atât de înaintată și îmbătrânirea trupului. Accentul pus de Sf. Apostol Pavel pe acest exemplu este unul circumflex, tensionat. Avraam nu acceptă mecanic vestea lui Dumnezeu ci se uită la condițiile de posibilitate, la realitățile care nu sunt în concordanță cu promisiunea făcută de Dumnezeu. Dar această perspectivă avraamică nu distruge credința, ci o amplifică. Credinței lui Avraam nu i se poate atribui verbul ἀσθενέω, care înseamnă a fi bolnav,  a fi neputincios, a fi slab.

Exemplul Sfântului Pavel este preluat din Facere 17: 17. Însă dramatismul luptei spirituale este mult mai amplificat în acest pasaj, Avraam nu numai că se uită la trupul său, gândindu-se în mintea lui cum este posibil acest lucru, ci și izbucnește în râs: καὶ ἔπεσεν Αβρααμ ἐπὶ πρόσωπον καὶ ἐγέλασεν καὶ εἶπεν ἐν τῇ διανοίᾳ αὐτοῦ λέγων εἰ τῷ ἑκατονταετεῖ γενήσεται καὶ εἰ Σαρρα ἐνενήκοντα ἐτῶν οὖσα τέξεται și a căzut Avraam cu faţa [la pământ] şi a râs, și a spus zicând în mintea lui: "Oare i se va naște prunc unuia de o sută de ani? Oare va naște Sarra, fiind de nouăzeci de ani?". Pasajul surprinde în termeni extraordinari dramatismul situației. Pentru o traducere modernă este ușor să jonglezi cu negația, s-a uitat sau nu la trupul său, nu e mare lucru. Însă pentru a arăta exemplul de credință Sf. Ap. Pavel folosește termeni antitetici. Același dramatism poate fi văzut și la episodul Bunei-Vestiri. 

Exemplul oferit de Sf. Ap. Pavel poate fi aplicat în acest sens la viața fiecăruia. Ar fi fost prea simplu pentru Avraam, și implicit pentru noi, să primească vestea aceasta mecanic, să ignore condițiile de realitate, dar exemplul credinței lui rămâne un reper pentru toți. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur spune: 

<<Ai văzut cum Apostolul, arătând piedicile, în acelaşi timp arată şi înalta cugetare a dreptului, care a covârşit totul? „Ceea ce i s-a făgăduit – zice – era mai presus de orice nădejde”, aceasta este prima piedică. Nici n-a mai fost un alt „Avraam”, care să primească un fiu în aşa mod. Cei de după dânsul se uitau la el, pe când el la nimeni decât numai la Dumnezeu, drept care şi zice Apostolul: „împotriva oricărei nădejdi”. Apoi şi trupul lui era „amorţit”, ceea ce ne arată o a doua piedică. Iar după aceea şi „amorţirea pântecelui Sarei”, care era a treia piedică. „Şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu” (4, 20). Dumnezeu nu i-a dat nici o dovadă, şi n-a făcut nici o minune înainte de aceasta, ci cele făgăduite lui erau numai cuvinte; ceea ce nu prea stătea în firea lucrurilor, deoarece amândoi erau bătrâni. Şi totuşi Avraam nu s-a îndoit câtuşi de puţin. Apostolul n-a zis că Avraam n-a crezut, ci că „nu s-a îndoit”, adică n-a stat pe gânduri, n-a ezitat nici măcar o clipă, deşi se aflau atâtea piedici în faţa lui. Din toate acestea noi învăţăm că dacă ne-ar făgădui Dumnezeu mii de lucruri neputincioase nouă, şi noi nu le-am primi, ca fiind mai presus de înţelegerea şi putinţa noastră, acest fapt nu ar fi rezultatul slăbiciunii firii omeneşti, ci al neroziei noastre.>> (traducerea P. S. Teodosie Atanasiu,revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea)