Manuscrisele de la Marea Moarta online+traducere

Manuscrisele se pot vizualiza la adresa http://dss.collections.imj.org.il/

Mark 16:9-20 Finalul scurt sau final lung?

Romani 4:19 Credința neîndoielnică a lui Avraam

Dacă pasajul precedent a ridicat mai mult probleme traductologice, următorul verset va ridica o problemă de critică textuală. După ce Sf. Pavel îl prezintă pe Avraam ca părinte al neamurilor, trece la evidențierea modelului său de credință, absolută și după edițiile noastre românești, fără implicații raționale, sau mai bine spus o credință supra-rațională.Critica textuală identifică două lecțiuni pentru acest pasaj. Vom prezenta lecțiunile în funcție de popularitatea lor.  

Prima lecțiune: Καὶ μὴ ἀσθενήσας τῇ πίστει, οὐ κατενόησεν τὸ ἑαυτοῦ σῶμα ἤδη νενεκρωμένον- ἑκατονταέτης που ὑπάρχων- καὶ τὴν νέκρωσιν τῆς μήτρας Σάρρας. Traducerea: Şi neslăbind în credinţa, nu s-a uitat la trupul său cel amorțit (îmbătrânit), căci era aproape de o sută de ani, şi nici la amorțirea pântecelui Sarrei. 

Această lecțiune apare prima dată în Codex Claramontanus din secolul al VI-lea și în încă trei manuscrise din secolul al IX-lea, Codex F, G și Ψ. Această lecțiune a fost preluată de către Textul Receptus, și implicit prin acesta de toate traducerile românești. Redarea pasajului sub formă negativă- nu s-a uitat la trupul său- înlătură orice raportare a lui Avraam la realitate, făcând din Avraam modelul proverbului de origine nonbiblică și pseudo-creștină: Crede și nu cerceta. Tradus în acest mod lupta interioară a lui Avraam a fost simplă și implicit transpusă prin termenii ignorării realității exterioare. Suprimând această luptă suprimăm și orice prosibilitate de a aduce deznădejde în acest exemplu. Purificăm exemplu de orice conotație negativă prin însăși negarea lui. Acesta a fost scopul manuscriselor evidențiate.

A doua lecțiune prezintă exemplul din celălalt punct de vedere: καὶ μὴ ἀσθενήσας τῇ πίστει κατενόησεν τὸ ἑαυτοῦ σῶμα [ἤδη] νενεκρωμένον, ἑκατονταετής που ὑπάρχων, καὶ τὴν νέκρωσιν τῆς μήτρας Σάρρας.Traducerea Şi neslăbind în credinţa, s-a uitat la trupul său cel amorțit , -căci era aproape de o sută de ani-, şi la amorțirea pântecelui Sarrei. Această lecțiune este atestată de cele mai importante manuscrise păstrate sub forma de codex: Sinaiticus și Vaticanus (secolul al 4-lea), Codex Alexandrinus și Ephremi Rescriptus (secolul al 5-lea), cât și de o serie mare de surse patristice. Această lecțiune ne prezintă un exemplu de credință cu totul dramatic, o luptă spirituală extraordinară, accentuând dramatismul exemplului prin antiteza dintre posibilitatea de a deveni părinte chiar și la o vârstă atât de înaintată și îmbătrânirea trupului. Accentul pus de Sf. Apostol Pavel pe acest exemplu este unul circumflex, tensionat. Avraam nu acceptă mecanic vestea lui Dumnezeu ci se uită la condițiile de posibilitate, la realitățile care nu sunt în concordanță cu promisiunea făcută de Dumnezeu. Dar această perspectivă avraamică nu distruge credința, ci o amplifică. Credinței lui Avraam nu i se poate atribui verbul ἀσθενέω, care înseamnă a fi bolnav,  a fi neputincios, a fi slab.

Exemplul Sfântului Pavel este preluat din Facere 17: 17. Însă dramatismul luptei spirituale este mult mai amplificat în acest pasaj, Avraam nu numai că se uită la trupul său, gândindu-se în mintea lui cum este posibil acest lucru, ci și izbucnește în râs: καὶ ἔπεσεν Αβρααμ ἐπὶ πρόσωπον καὶ ἐγέλασεν καὶ εἶπεν ἐν τῇ διανοίᾳ αὐτοῦ λέγων εἰ τῷ ἑκατονταετεῖ γενήσεται καὶ εἰ Σαρρα ἐνενήκοντα ἐτῶν οὖσα τέξεται și a căzut Avraam cu faţa [la pământ] şi a râs, și a spus zicând în mintea lui: "Oare i se va naște prunc unuia de o sută de ani? Oare va naște Sarra, fiind de nouăzeci de ani?". Pasajul surprinde în termeni extraordinari dramatismul situației. Pentru o traducere modernă este ușor să jonglezi cu negația, s-a uitat sau nu la trupul său, nu e mare lucru. Însă pentru a arăta exemplul de credință Sf. Ap. Pavel folosește termeni antitetici. Același dramatism poate fi văzut și la episodul Bunei-Vestiri. 

Exemplul oferit de Sf. Ap. Pavel poate fi aplicat în acest sens la viața fiecăruia. Ar fi fost prea simplu pentru Avraam, și implicit pentru noi, să primească vestea aceasta mecanic, să ignore condițiile de realitate, dar exemplul credinței lui rămâne un reper pentru toți. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur spune: 

<<Ai văzut cum Apostolul, arătând piedicile, în acelaşi timp arată şi înalta cugetare a dreptului, care a covârşit totul? „Ceea ce i s-a făgăduit – zice – era mai presus de orice nădejde”, aceasta este prima piedică. Nici n-a mai fost un alt „Avraam”, care să primească un fiu în aşa mod. Cei de după dânsul se uitau la el, pe când el la nimeni decât numai la Dumnezeu, drept care şi zice Apostolul: „împotriva oricărei nădejdi”. Apoi şi trupul lui era „amorţit”, ceea ce ne arată o a doua piedică. Iar după aceea şi „amorţirea pântecelui Sarei”, care era a treia piedică. „Şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu” (4, 20). Dumnezeu nu i-a dat nici o dovadă, şi n-a făcut nici o minune înainte de aceasta, ci cele făgăduite lui erau numai cuvinte; ceea ce nu prea stătea în firea lucrurilor, deoarece amândoi erau bătrâni. Şi totuşi Avraam nu s-a îndoit câtuşi de puţin. Apostolul n-a zis că Avraam n-a crezut, ci că „nu s-a îndoit”, adică n-a stat pe gânduri, n-a ezitat nici măcar o clipă, deşi se aflau atâtea piedici în faţa lui. Din toate acestea noi învăţăm că dacă ne-ar făgădui Dumnezeu mii de lucruri neputincioase nouă, şi noi nu le-am primi, ca fiind mai presus de înţelegerea şi putinţa noastră, acest fapt nu ar fi rezultatul slăbiciunii firii omeneşti, ci al neroziei noastre.>> (traducerea P. S. Teodosie Atanasiu,revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea)

Romani 4:17. Creație ex nohilo sau preștiința lui Dumnezeu?

În capitolul al 4-lea al epistolei către Romani, Sf. Ap. Pavel folosește o descriere a Dumnezeului care impune nu numai o dificultate traductologică, dar și una exegetică. Prima problemă o poate elucida pe a doua, dar poate, în același timp, să ducă la un lanț istoric de neînțelegeri. Contextul acestui pasaj este dat de exemplul lui Avraam de îndreptare prin credință și de răspunsul prin acest exemplu la problema necesității sau non-necesității circumciziei. Acest verset este împărțit în două: prima parte reprezintă promisiunea făcută lui Avraam de a deveni părinte al multor neamuri, iar a doua parte arată autorul promisiunii și descrierea lui Dumnezeu printr-o sintagmă complexă, care poate fi interpretată fie epistemologic, fie ontologic. Prima parte reprezintă un citat din Facere 17: 5 ,,Te-am pus părinte al multor neamuri" (ὅτι πατέρα πολλῶν ἐθνῶν τέθεικά σε). 

A doua parte a citatului continuă ideea din pasajul vechi-testamentar citat: κατέναντι οὗ ἐπίστευσεν θεοῦ τοῦ ζῳοποιοῦντος τοὺς νεκροὺς καὶ καλοῦντος τὰ μὴ ὄντα ὡς ὄντα. Traducerea acestui pasaj, de multe ori, a plecat, nu de la textul în sine, ci de la concepțiile doctrinare ale traducătorului. 

Biblia de la București 1688 traduce: În preajma lui Dumnezău Căruia au crezut, Celui ce înviază pre morți și cheamă ceale ce nu sînt ca cum ar fi

Biblia de la  Blaj 1795 traduce: înaintea lui Dumnezeu,Căruia ai crezut, Carele înviiază morții și chiiamă ceale ce nu sânt ca cum ar fi;

Noul Testament 1818:  înaintea lui Dumnezeu, căruia a crezut, celui ce înviază morţii, şi cheamă cele ce nu sunt ca cum ar fi.â

Biblia Sinodală 1914:  înaintea lui Dumnezeu căruia ai crezut, celui ce înviează morții și chiamă ceale ce nu sânt ca cum ar fi;

Biblia Cornilescu 1921:  în care a crezut, care înviază morţii, şi care cheamă lucrurile cari nu sînt, ca şi cum ar fi.

Biblia Gala Galaction 1939  impune acestui pasaj creația ex  nihilo, traducând: in care a crezut, adicá, a lui Dumnezeu, care inviaza pe cei mortii și chiamă, la ființă, cele ce încă, nu sunt.

De aici această traducere face carieră în toate edițiile sinodale, până astăzi, cu excepția Bibliei Bartolomeu care diortosește astfel:   în fașa Celui în care a crezut, adică a lui Dumnezeu Cel ce învie morții si pe cele ce nu sunt le cheamă ca și cum ar fi; 

Pasajul ridică două probleme, prima este reprezentată de înțelesul verbului la participiu καλοῦντος(cel ce cheamă), iar a doua de înțelesul sintagmei τὰ μὴ ὄντα ὡς ὄντα, mai ales a conjuncției ὡς (precum) .

Conform traducerilor de mai sus pasajul poate fi interpretat în două feluri: prima interpretare ar reda verbul καλέω ca operă creatoare a lui Dumnezeu, înțeles pe care îl putem identifica în anumite pasaje vechi-testamentare (precum Isaia 41:4; 48:13), această interpretare ar justifica ideea creației ex nihilo și implicit traducerea pasajului prin chiamă, la ființă, cele ce încă, nu sunt. Această traducere ar identifica opera de creație a lui Dumnezeu, atât pe plan material cât și spiritual, ca una care nu necesită o materie preexistentă actului în sine, arătând prin aceasta atotputernicia lui Dumnezeu. Însă, acestă interpretare, cu toate Sf. Ap. Pavel nu este departe de folosirea verbului din perspectivă vechi-tesamentară, nu se potrivește potrivește contextului și argumentării pauline minuțios construite, iar argumentele interne ne arată că scopul acestui pasaj nu este de a demonstra creația ex nihilo, o doctrină care era nevoie să fie demonstrată în acest context. (această interpretare este susținută în mare parte și de J. D. G. Dunn, Word Biblical Commentary : Romans 1-8. Word Biblical Commentary, Dallas, 2002)

A doua interpretare, care se potrivește contextului pe care l-am enunțat la început, redă verbul καλέω prin  a chema, a numi, și se referă la  πολλῶν ἐθνῶν (multor popoare), care cu toate că încă nu existau, Dumnezeu i le promite lui Avraam și le numește ca și cum ele ar exista. Această interpretare este pivotul argumentativ al Apostolului prin care își construiește argumentarea viitoare. Astfel, sintagma τοῦ ζῳοποιοῦντος τοὺς νεκροὺ (Cel ce învie pe cei morți) trebuie luată și înțeleasă împreună cu sintagma καὶ καλοῦντος τὰ μὴ ὄντα ὡς ὄντα (Cel ce cheamă pe cele ce nu sunt  ca și cum ar fi). Prima sintagmă este folosită ca argumet al puterii lui Dumenzeu de a dărui viață, ceea ce Ap. Pavel face în v. 19 prin faptul că demonstrează cum Dumenzeu, prin credință, dăruiește viață trupului amorțit al lui Avraam (τὸ ἑαυτοῦ σῶμα νενεκρωμένον) și amorțirii pântecelui Sarrei ( τὴν νέκρωσιν τῆς μήτρας Σάρρας- νέκρωσις înseamă mai mult decât amorțire, omorâre, moarte, ceea ce justifică interpretarea propusă). Verbul ζῳοποιεω întărește această prespectivă deoarece înseamnă a face viu, a da viață, a învia, putând fi aplicat prin tradiție midrashică, la învierea lui Hristos. Acest verb trimite la două evenimente viitoare: trupul care primește putere de viață, dar și învierea din morți a lui Hristos. Făgăduința lui Dumnezeu se împlinește prin revitalizarea trupului amorțit pentru a deveni părinte al neamurilor. Creștinii, care atunci încă nu existau, sunt numiți de Dumnezeu ca și cum ar fi, ceea ce demonstrează că ei pot fi numiți urmașii lui Avraam, însă numai prin învierea din morți a lui Hristos, și implicit îndreptarea lor se face precum îndreptarea lui Avraam, adică prin credință, iar nu prin fapta Legii.

Mărturia lui Petru din In.6:69. Iisus Fiul lui Dumnezeu sau nu?

Problema sintagmei ὁ υἱὸς τοῦ θεοῦ Fiul lui Dumnezeu în Ev. după Ioan este foarte dezbătută atât de către critica textuală cât și de către exegeza biblică. Unii consideră această sintagmă ca fiind o structură autentică ioaneică, alții o consideră un adaos ulterior, suprapus unor sintagme prin care Ap. Ioan încerca să combată erezia adopțianistă (erzie ce considera că Hristos era Fiu al lui Dumnezeu prin adopție). Drept urmare, după aceștia, Evanghelistul Ioan ar fi evitat să-l desemneze pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. În acestă dispută putem plasa și cunoscuta mărturie a lui Petru în numele colegiului apostolic din Ioan 6:69: Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu. 

Acest episod reprezintă relatarea ioaneică paralelă versiunii sinoptice care plasează mărturia lui Petru în Cezareea lui Filip. Mărturia lui Petru are, după versiunile manuscriselor biblice, două formulări, prima: καὶ ἡμεῖς πεπιστεύκαμεν καὶ ἐγνώκαμεν ὅτι σὺ εἶ ὁ ἅγιος τοῦ θεοῦ, (Şi noi am crezut, şi am cunoscut, că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu)iar a doua: Καὶ ἡμεῖς πεπιστεύκαμεν καὶ ἐγνώκαμεν ὅτι σὺ εἶ ὁ χριστὸς ὁ υἱὸς τοῦ θεοῦ τοῦ ζῶντος (Şi noi am crezut, şi am cunoscut, că tu eşti Hristosul Fiul lui Dumnezeu celui viu).

Prima mărturie este susținută de către cele mai vechi papirusuri și manuscrise, cum ar fi Papirus 75, o copie a evangheliei realizată la doar 100 de ani după redactarea evangheliei. Papyrusul 66, un manuscris din secolul al 2-lea, mai vechi decât P75 are aceeași lecțiune, numai că scribul adaugă și titlul ὁ χριστὸς: ἅγιος τοῦ θεοῦ că tu eşti Hristosul Sfântul lui Dumnezeu).  Aceasă primă mărturie, considerată de către majoritatea criticilor ca fiind autentică este sprijinită, în afară de papyrusuri, și de către codexurile biblice, precum: Codex Sinaiticus, Vaticanus, cât și de unele citări patristice. 

Cu toate acestea, pericolul cel mai mare pentru textul biblic a fost și rămâne și azi procedeul de echivalare a citatelor considerate paralele, ceea ce nu se întâmpla în perioada în care cărțile biblice nu circulau în structura singulară. 

A doua lecțiune, cu care suntem familiarizați datorită preluării acesteia în variantele românești, este mult mai târzie, în jurul sec. al 5-lea, atestată de câteva codexuri și lecționare biblice, și reprezintă adaptări ale pasajului ioneic la Mt. 16:16. Acestea sunt mărturii de credință ale scribilor, și nu este mărturia pe care Sf. Ap. Ioan a consemnat-o inițial în Evanghelie. Această lecțiune a câștigat popularitate datorită Textului Receptus, un așa numit "Nestle-Aland" post-renascentist. Textul Receptus, a reprezentat pentru traducerile românești, în cazul în care traducerea nu a fost doar receptarea unei alte traduceri, textul de bază de la care s-a pornit, și din păcate, pentru unele ediții moderne acest lucru este încă sanctificat și astăzi. 

Mărturia lui Petru era împotriva divinității lui Hristos? Edițiile românești sunt timorate în a accepta prima mărturie din cauze doctrinare?

 Interpretarea adusă sintagmei ὁ ἅγιος τοῦ θεοῦ Sfântul lui Dumnezeu este multiplă. Unii exegeți consideră că această sintagmă desemnează modalitatea prin care Petru afirma mesianitatea lui Hristos, originea Sa davidică, misiunea profetică, fiind un titlu hristologic. Alți exegeți merg mai departe de simpla identificare a celor trei demnități ale lui Hristos, considerând această sintagmă o particularitate pentru mesajul și stilul ioaneic. Titlul acesta se găsește, pe lângă pasajul din In. 6:69, doar în două pasaje nou-testamentare (Mc. 1:24 și Lc. 4:34), iar aici reprezintă mărturii ale unui demonizat. Argumentarea care se aduce pentru acest înțeles ioaneic mult mai adânc este dată de interpretarea termenului ebraic qados ca atribut al celor ce îndeplinesc, ca mesageri, planul lui Dumnezeu: îngeri, prooroci, dar nu doar ca simpli mesageri, ci ca delegați care reprezintă însăși persoana care i-a delegat, purtând autoritatea acestuia, fiind aleși pentru acest lucru. Răspunsul lui Petru reprezintă modul de diferențiere între mărturia mulțimii (Iisus ca Profet) și măturia Apostolilor (Sfântul lui Dumnezeu). Această mărturie este mult mai importantă deoarece reprezintă un proces întreg al credinței și al cunoașterii (ἡμεῖς πεπιστεύκαμεν καὶ ἐγνώκαμεν am crezut și am cunoscut). 

Titlul ὁ ἅγιος τοῦ θεοῦ îl desemnează pe Hristos ca trimis al lui Dumnezeu care aduce un nou mesaj, pe Însuși Dumnezeu. Acest mesaj nu este primit de către mulțime, nici de către unii ucenici, dar apostolii mărturisec prin Petru acest lucru. Mărturia lui Pertru reprezintă acceptarea a ceea ce Iisus i-a spus lui Nicodim: Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului.(In. 3:13). Cuvântul ὁ ἅγιος este articulat și arată unicitatea lui Hristos, nu este altul în afară de El, iar genitivul τοῦ θεοῦ arată că Petru îl consideră pe Hristos ca Cel ce aduce revelația lui Dumnezeu în lume și viața veșnică prin ceea ce mulțimea considera o blasfemie, și anume însuși Trupul Său. 

O traducere deficitară, bazată mai mult pe mărturiile scribilor decât pe mărturiile primare, nu poate oferi accesarea unor înțelesuri mult mai profundre ale textului biblic. Înainte de a ne întreba ce înseamnă textul trebuie să vedem ce spune textul. Înainte de a vedea o traducere, trebuie să vedem pe ce mărturii și surse se bazează acea traducere. Acest lucru poate fi realizat de către critica textuală, ce lipsește atât de mult în domeniul teologiei contemporane. Critică nu înseamnă distrugerea mărturiilor ci recuperarea lor. 

Bibliografie:

Wiliam R Domeris, "The Confession of Peter according to John 6:69," TynB 44 (1993) 155-167.

Brown, R. E., S.S. (2008). The Gospel according to John (I-XII): Introduction, translation, and notes (303). New Haven; London: Yale University Press.

Morris, L. (1995). The Gospel According to John. The New International Commentary on the New Testament (344). Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans Publishing Co.

A apărut NTS nr. 4, pe octombrie

Cu toate ca suntem doar in luna septembrie cei de la New Testament Studies au publicat deja numarul pe luna octombrie. Acest numar, pe lângă extraordinara calitate, aduce împreună 9 articole științifice de înaltă ținută. Vă recomand, din perspectiva criticii textuale, provocatorul articol al lui Don Barker, The Dating of New Testament Papyri care aduce în discuție problema datării manuscriselor cu exemplificare pe P⁵², P⁶⁷ și P⁴⁶.

Acest număr cuprinde următoarele articole:

1.      John Moles:  Luke's Preface: The Greek Decree, Classical Historiography and Christian Redefinitions Abstract aici

2.      David L. Mealand  Is there Stylometric Evidence for Q? Abstract aici

3.      John Ashton The Johannine Son of Man: A New Proposal Abstract aici

4.      Alan Bale The Ambiguous Oracle: Narrative Configuration in Acts Abstract aici

5.      L. L. Welborn Paul and Pain: Paul's Emotional Therapy in 2 Corinthians 1.1–2.13; 7.5–16 in the Context of Ancient Psychagogic Literature Abstract aici

6.      Don Barker, The Dating of New Testament Papyri Abstract aici

7.      John K. Goodrich, Erastus of Corinth (Romans 16.23): Responding to Recent Proposals on his Rank, Status, and Faith Abstract aici

8.      Wally V. Cirafesi and Gerald W.Peterman Pistis and Christ in Hippolytus's De Christo et Antichristo: A Response to Michael F. Bird and Michael R. Whitenton Abstract aici

BOOKS RECEIVED 2010–11

 

Mulțumesc domnului Olimpiu pentru accesul la revistă

Sf. Vasile cel Mare și Prologul ioaneic: v. 18

Urmărind textul prologului ioaneic, capitolul 1, versetul 18[1], vom observa faptul că în ediţiile bibliilor româneşti se foloseşte traducerea sintagmei „ὁ μονογενὴς Υἱός” ”Fiul cel  Unul-Născut”[2] cu toate că unele din cele mai importante surse ale textului scripturistic, cât şi tradiţia patristică atestă, încă de timpuriu folosirea expresiei „ὁ μονογενὴς Θεὸς”. Vom examina, după principiile enumerate într-un articol anterior anterior, acest pasajul scripturistic Ioan cap.1, ver.18 Θεὸν οὐδεὶς ἑώρακεν πώποτε· μονογενὴς θεὸς ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς ἐκεῖνος ἐξηγήσατο, în contextul biblic şi patristic, urmărind textul biblic din încheierea prologului ioaneic în opera Sf. Vasile cel Mare.

Tradiţia bibică şi patristică arată folosirea a două variante de text în finalul prologului ioaneic: atât a expresiei „ὁ μονογενὴς Θεὸς”[3], cât şi „ὁ μονογενὴς Υἱός”[4].

Prima autoritate, în acest sens, o au manuscriselor biblice cele mai vechi şi operele Sfinţilor Părinţi contemporani cu acestea, care, prin compatibilitatea textului scripturistic citat întăresc originalitatea sa. 

Citarea pasajului ioaneic o găsim, în opera Sf. Vasile cel Mare, începând de la lucrarea Despre Sfântul Duh VI, 15, care se regăseşte unanim, fără deosebiri, atât în manuscrisele vechi, cât şi în ediţiile moderne[5]: Ακουέτωσαν δὲ καὶ αὐτοῦ τοῦ Κυρίου σαφῶς ὁμότιμον ἑαυτοῦ τὴν δόξαν τῷ Πατρὶ παριστῶντος͵ ἐν τῷ λέγειν· Ὁ ἑωρακὼς ἐμέ͵ ἑώρακε τὸν Πατέρα. Καὶ πάλιν· Ὅταν ἔλθῃ ὁ Υἱὸς ἐν τῇ δόξῃ τοῦ Πατρός. Καὶ τό· Ἵνα τιμῶσι τὸν Υἱὸν͵ καθὼς τιμῶσι τὸν Πατέρα. Καὶ τό· Ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ͵ δόξαν ὡς Μονογενοῦς παρὰ Πατρός. Καὶ τό· Ὁ μονογενὴς Θεός͵ ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ Πατρός. [6]

Expresia Ὁ μονογενὴς Θεός se găseşte în cinci codice, şi lipseşte numai într-unul singur[7], iar în alte două apar şi sintagmele εἰς τοῖς κόλποις τοῦ πατρὸς respectiv ἐκ τῷ κόλπῷ. Acest pasaj trebuie considerat a prima manu datorită autenticităţii sale depline, dovezi furnizate de manuscrisele greceşti, de traduceri vechi[8], traducerile şi colecţiile moderne[9]. Din critica internă observăm că acest pasajul scripturistic este folosit într-una dintre cele mai importante lucrări ale întregii opere basiliene şi reprezintă prima citare a pasajului ioaneic în această lucrare, fapt ce exclude reproducerea unei citări anterioare acesteia, ce ar putea duce la o citare din memorie. Mai putem afirma ca dovată întărirea autorităţii pasajelor scripturistice prin îndemnul din incipitul pasajului: Ακουέτωσαν δὲ καὶ αὐτοῦ τοῦ Κυρίου σαφῶς: “Să audă şi pe Domnul Însuşi Care spune clar”. Acest citat nu este folosit doar ca demonstrare, printr-un fundament biblic, a argumentelor anterioare citării sale, ci el este bază a următoarei idei a discursului teologic, primind, de aici,  o interpretare exegetico-dogmatică[10]. Astfel, putem spune că acest pasaj posedă veridicitate, îndeplinind toate principiile enumerate şi pentru că în întregimea sa se regăseşte fidel în textele celor mai importante manuscrise biblice, pasajul luat ca autentic fiind Ὁ μονογενὴς Θεός ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς.

Această citare este întărită în continuare şi de textul din capitolul 8, care spune: Διὰ τοῦτο εὕρομεν τὴν Γραφὴν οὐκ ἐξ ἑνὸς ὀνόματος τὸν Κύριον ἡμῖν παραδιδοῦσαν͵ οὐδὲ ἐκ τῶν ὅσα τῆς θεότητός ἐστιν αὐτοῦ μόνον καὶ τοῦ μεγέθους δηλωτικά͵ ἀλλὰ νῦν μὲν τοῖς τῆς φύσεως χαρακτηριστικοῖς κεχρημένην· οἶδε γὰρ τὸ ὄνομα τὸ ὑπὲρ πᾶν ὄνομα τοῦ Υἱοῦ καὶ Υἱὸν ἀληθινὸν λέγειν͵ καὶ μονογενῆ Θεόν͵ καὶ δύναμιν Θεοῦ͵ καὶ σοφίαν͵ καὶ Λόγον. [11]

Această citare posedă o importanţă deosebită, datorită faptului că Sf.Vasile cel Mare atestă că în Scriptură, sau mai bine spus într-una dintre scrieri, (τὴν Γραφὴν- substantiv feminin singular) găsim (εὕρομεν) şi această numire, care este mai presus de nume. Această scriere este alta decât Sf. Evanghelie după Ioan, singura care posedă această extraordinară expresie Ὁ μονογενὴς Θεός. [12]

Următorul pasaj, prin care mulţi critici îl plasează pe Sf. Vasile ca adept al ambelor variante ale citatului scrpturistic[13], îl găsim în aceeaşi operă Despre Sfântul Duh, capitolul 11: Οὐ πιστεύει μὲν γὰρ εἰς Υἱὸν ὁ μὴ πιστεύων τῷ Πνεύματι· οὐ πιστεύει δὲ εἰς Πατέρα ὁ μὴ πιστεύσας τῷ Υἱῷ. Οὔτε γὰρ δύναται εἰπεῖν Κύριον Ἰησοῦν͵ εἰ μὴ ἐν Πνεύματι ἁγίῳ. Καὶ· Θεὸν οὐδεὶς ἑώρακε πώποτε͵ ἀλλ΄ ὁ μονογενὴς Υἱός͵ ὁ ὢν ἐν τοῖς κόλποις τοῦ Πατρός͵ οὗτος ἡμῖν ἐξηγήσατο.[14] Textul este tradus într-un mod incomplet în limba română şi anume “Pentru că cel care nu crede în Fiul nu crede nici în Tatăl. “Pentru că nu poate să spună (cineva) că Iisus este Domnul, decât în Duhul Sfânt”. Şi “ pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, afară de (Fiul) Unul-Născut, Care se află îm sânurile Tatălui (şi pe Care) nouă ni L-a descoperit”[15]. Această traducere omite cea mai important parte a fragmentului care reprezintă cheia întregului pasaj prin care este structurată întreaga idee teologică cât şi construirea dovezii scripturistice: “Căci cel care nu crede Duhului nu crede nici în Fiul, iar cel care nu crede Fiului nu crede nici în Tatăl”, iar citatele scripturistice menţionate sunt construite pe aceeaşi structură a idei predecesoare, cinstirea Duhului, a Fiului şi a Tatălui, necinstirea uneia dintre Persoanele Sf.Treimi ducând la negarea ei în întregime. 

Diferenţa între această citare scripturistică şi citarea anterioară este dată de următoarele structuri ὁ μονογενὴς Υἱός, ἐν τοῖς κόλποις, οὗτος, ἡμῖν. Acest pasaj nu poate fi folosit nici pentru a doua variantă a textului scripturistic regăsit în manuscrisele biblice începând de la Codex Alexandrinus, deoarece nici acestea din urmă nu conţin toate variaţiile de text menţionate. Mai mult, pasajul menţionat ridică anumite îndoieli asupra propriei sale transmiterii de-a lungul timpului, alterarea sa fiind destul de uşoară, având, pe de o parte, manuscrise care conţin ὁ μονογενὴς Υἱός cum ar fi colecţia preotului benedictin Julian Garnier[16], iar pe de altă parte există manuscrise care conţin expresie Ὁ μονογενὴς Θεός cum ar fi în colecţia de manuscrise ale lui Christian Friedrich von Matthäi[17]. Acestea atestă faptul că Erasmus de Rotherdam în ediţia sa din 1532, la pagina 452 adaugă ὁ μονογενὴς Υἱός, şi continuă von Matthäi prin a arăta faptul că în Cod. Bibl. Mosq. SS Synodi nr.XXXII, un manuscris pe membrană, care datează din secolul al XI-lea, descoperim lecţiunea  Ὁ μονογενὴς Θεός ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς.

De menţionat este faptul că această corectare pe care o evidenţiază Christian Friedrich von Matthäi, din spaţiul răsăritean, la textul lui Erasmus,  este foarte importantă, dat fiind faptul că reeditările apusene ale colecţiei Sf. Vasile cel Mare au ţinut cont de această operă a ilustrului umanist şi am mers în redactarea lor prin imitarea textului erasmian, cu toate că acesta conţinea această lecţiune greşită[18].

Dacă luăm ca autentică sursa folosită de Matthäi, Cod. Bibl. Mosquensis SS Synodi nr.XXXII, atunci şi acest pasaj este în concordanţă cu cele mai vechi manuscrise ale Sfintei Scripturi şi cu traducerile lor în alte limbi.

            Astfel, ὁ μονογενὴς Υἱός reprezintă apartenenţa lucrării editorilor sau copiatorilor la Codex Regius Tertius nr.2893, Codex Regius Primus nr.2286, Regius Quartus nr. 2896, Regius Quintus nr. 3430, ultimele trei datând din secolul al XIV-lea, aparţinând acum Bibliotecii Naţionale din Paris, fiind sursele folosite de la Erasmus până la J.P.Migne[19], Colbertinus nr. 4529, în care se află această variantă. Ὁ μονογενὴς Θεός găsim în următoarele manuscrise Add. mss., sec. al X-lea, de la British Museum; codd. Misc. xxxvii., sec. al XI-lea, de la Biblioteca Bodleian Library din Oxford; Cod. Theol.142, sec. al XII-lea., de la Biblioteca Imperială din Viena; Cod. Theol. 18, sec. al-XIV-lea, tot din Viena; Cod. Bibl. Mosq. SS Synodi nr.XXXII, sec. al XI-lea, de la Biblioteca Sfântul Duh din Moscova.[20]

            Astfel în întreaga lucrarea Despre Sfântul Duh se arată plenar faptul că textul pe care Sf. Vasile cel Mare îl citează din Sf. Evanghelie după Ioan este în conformitate cu textul din P⁶⁶ P⁷⁵- papirus 66 şi 75, Codex Sinaiticus, Codex Vaticanus B, sir^p,hmg  - siriac Peshitta, geo² – traducere georgiană.

            O altă sursă care atestă citirea Ὁ μονογενὴς Θεός este Omilia care în ediţia Parisiensis[21] poartă numele Homilia in Sanctum Baptisma, editată după Codex Regius nr.1907[22]: οὗτος παρὰ τὸν Ἰορδάνην παραγίνεται βαπτισθῆναι καὶ τὸ μέγα θαῦμα καὶ παράδοξον ἐκπλαγῆναι͵ ὁ μονογενὴς θεός͵ ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρός͵ ὁ ἐν ἀρχῇ πρὸς θεόν͵ θεός͵ λόγος καὶ θεοῦ υἱός͵ ὁ παρὰ τῶν ἀγγέλων προσκυνούμενος καὶ παρὰ τῶν ἀρχαγγέλων δοξαζόμενος.

Singurul text în care apare cea de-a doua variantă se află în Epsitola 234, III, scrisă în anul 376 către Amfilohiu: Καὶ ἀντερωτάσθωσαν οὕτω. Θεὸν οὐδεὶς ἑώρακε πώ ποτε· ὁ Μονογενὴς Υἱός͵ ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ Πατρός͵ οὗτος ἐξηγήσατο. Τί ἐξηγήσατο τοῦ Πατρὸς ὁ Μονογενής.[23] Această variantă de text o găsim în zece manuscrise adunate de Julian Garnier, pe care le foloseşte la rândul său şi J.P.Migne[24] în redactarea corespondenţei Sf.Vasile cel Mare, aceste surse fiind: Codex  Coislinianus 237, care datează din sec. al XI-lea, Codex Harlæanus, din secolul al XI-lea, Codex Medicæus, Codex Regius 2293, Codex Regius 2897, Codex Regius 2896, Codex Regius 2502, Codex Regius 1824, Codex Regius 1906, and Codex Regius1908., acest pasaj fiind atestat şi de C. F. von Matthäi din sursele sale.[25]

            Însă, în Epistola 38, către fratele Grigorie, despre diferenţa între fiinţă şi ipostas, o epistolă de foarte mare importanţă, care se află în toate codicele manuscrise, şi care a fost citată şi de actele sinodului al IV- lea ecumenic de la Efes, Sf.Vasile spune: Ζητοῦντες δὲ εἰ ἐκ μόνου τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἡ τῶν ἀγαθῶν χορηγία τὴν ἀρχὴν λαβοῦσα οὕτω παραγίνεται τοῖς ἀξίοις͵ πάλιν ὑπὸ τῆς Γραφῆς ὁδηγούμεθα εἰς τὸ τῆς χορηγίας τῶν ἀγαθῶν τῶν διὰ τοῦ Πνεύματος ἡμῖν ἐνεργουμένων ἀρχηγὸν καὶ αἴτιον τὸν Μονογενῆ Θεὸν εἶναι πιστεύειν.[26]

---

[1] Θεὸν οὐδεὶς ἑώρακεν πώποτε· μονογενὴς θεὸς ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς ἐκεῖνος ἐξηγήσατο.

[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Clujului, EIBMOR, Bucureşti, 2001, pag.1556,  BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea si cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR , Bucuresti 1990, Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Biblia de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban Cantacuzino, 1688

[3] μονογενὴς Θεὸς apare în P⁶⁶ P⁷⁵- papirus 66 şi 75, Codex Sinaiticus, Codex Vaticanus-B, sir^p,hmg  - siriac Peshitt, geo² – traducere georgiană, Origen, Didim cel Orb, Chiril al Alexandriei, Clement, Eusebiu, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Epifanius, Serapion.

[4] μονογενὴς Υἱός apare în C- Codex Alexandrinus, W- Codex Washintonesis, 037- Codex Sangallensis, 038- Codex Coridethianus, 044- Codex Athous Lavrensis, 0141, 28, 157, 180, 205, 564, 579, 597, 700, 892, 1006, 1010, 1071, 1241, 1243, 1292 1342 1424 1505, Irineu, Clement, Hipolitus, Origen, Eustatius, Serapion, Atanasie, Grigore de Nazianz, observăm că toate sursele biblice care  menţionează aceasta construcţie sunt după secolul IV, iar dacă apare şi la Sf. Părinţi înainte de secolul IV, aceste dovezi trebuie temeinic cercetate, fiind contestate de Edward A. Parker, Samuel H. Taylor, Bibliotheca sacra and Biblical Repository, Harvard University Press, London, 1861, pp. 846-850, suținând că sunt neconcludente pentru citarea exactă din textul ioaneic.

[5] S. Basilius Magnus, Liber de Spiritu Sancto, M.G., vol.32, col.92.

[6] «Să audă şi pe Domnul însuşi Care spune clar că slava Sa este egală cu slava Tatălui, atunci când zice: “Cel care M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” şi acestea “Când Fiul va veni întru slava Tatălui” „Pentru ca să cinstească pe Fiul, după cum cinstesc pe Tatăl” “Am contemplat slava Sa, ca pe slava Fiului unic al Tatălui”„Dumnezeu Unul-Născut, care este în sânul Tatălui”» Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh,, p. 29.

[7] S. Basilius Magnus, Liber de Spiritu Sancto, PG, vol.32, col.92, nota 84, şi Philip Schaff,  Henry Wage,  A select library of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, NPNF-Professor of Church History in the Principal of King's College, Union Theological Seminary, the Christian Literature Company, Oxford and London: Parker & Company, New York- London, 1895, p. 9, nota 5.

[8] David G. K. Taylor, The Syriac versions of the De Spiritu Sancto, Peeters Publishers, 1999,  p. 20; traduce De Spiritu Sancto, după manuscrisul Mss.Bm.Add.17143, care datează din secolul al V-lea, şi în textul sirian publicat în The Syriac versions of the De spiritu sancto by Basil of Caesarea, publicată de Peeters Publishers, 2000, p. 26.

[9] S. Basilius Magnus, Liber de Spiritu Sancto, col.91 “Unigenitus Deus”, Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, p. 29  “Dumnezeu Unul-Născut”, NPNF  “Only begotten God”, p.9.

[10] «Totuşi nici aceste (mărturii) nu sunt fără importanţă pentru un ascultător înţelept, numai dacă nu înţelege “dreapta” şi ”sânul” în sens inferior şi trupesc, încât să limiteze pe Dumnezeu la un loc şi să-I atribuie formă, chip şi poziţie corporal, (însuşiri) care îndepărtează foarte mult de noţiunea: fiinţă simplă, infinită şi necorporală.» Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, p. 30.

[11] S. Basilius Magnus, Liber de Spiritu Sancto, col. 96 ”De aceea am găsit că Scriptura nu ne vorbeşte despre Domnul (numindu-L) cu un singur nume, nici numai cu acele nume care vorbesc despre Dumnezeirea şi mărirea Sa. Uneori, referindu-se la (însuşirile) caracteristice firii Sale (dumnezeieşti), zice că numele Fiului este mai presus de orice nume, că este Fiu adevărat, Dumnezeu Unul-Născut, Puterea lui Dumnezeu, Înţelepciunea şi Cuvântul.” Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, p. 32.

[12] D. A. Carson, The Gospel according to John, Wm. B. Eerdmans Publishing, 1991, p. 139.

[13] Edward A. Parker, Samuel H. Taylor, Bibliotheca sacra and Biblical Repository, p..866, Philip Schaff,  Henry Wage, A select library of Nicene and Post-Nicene Fathers, p. 18.

[14] S. Basilius Magnus, Liber de Spiritu Sancto, col 116.

[15] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, p. 42;

[16] S. Basilius Caes. Cappad. Archiepisc, Opera omnia quae exstant vel quae ejus nomine circumferuntur, Gr. et Lat. ed. Julian Garnier, Paris, 1721–30. 3 vols. fol. Eadem ed. Parisina altera, emendata et aucta a Lud. de Sinner, Par. (Gaume Fratres) 1839, 8 volume în 6 Parţi)

[17] Christian Friedrich von Matthäi, Novum Testamentum Graece, ad codices Mosquenses [&c.] iterum recens., lectiones ecclesiasticas ex usu Ecclesiae Graecae designavit, ac synaxaria evangeliarii et praxapostoli addidit, et criticis interpositis animadversionibus, 1807, p. 780 “Sed nos in prestantissimo Cod. Bibl. Mosq. SS Synodi nr.XXXII, qui este sec XI, in membranis, invenimus:…”

[18] J.P.Migne reeditează Prologoumena de la fiecare ediție a operei Sf. Vasile cel Mare unde descoperim influenţa operei lui Erasmus: D.Jul.Garnerii Prefactio MG. 29a. CLXXVIII, preluând deasemenea şi textul din  colecţia lui Julian Garnier, precum arată NPNF, p.. LXXIV, iar de la J.P.Migne toate celelalte colecţii modern BEPES, PSB etc.

[19] Fapt atestat în S. Basilius Magnus, Liber de Spiritu Sancto, col 65-66.

[20]P. Schaff, A select library of Nicene and Post-Nicene Fathers, p.18, nota 2.

[21] S. Basilius Magnus, Vita Sancti Basilii, PG, vol 29a, col CCLXXV.

[22] S. Basilius Magnus, Praefatio, PG, vol 31, col. 22.

[23] S. Basilius Magnus, Epistulae, PG, vo.32, col.869 „Să continuăm cu seria altor întrebări: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a Văzut vreodată, Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul tatălui, Acesta L-a făcut cunoscut. Ce a descoperit din Tatăl cel Unul-Născut?” Sf. Vasile cel Mare, Epistole, PSB 12, pp. 483-484.

[24] S. Basilius Magnus, Praefatio, PG, vol 32 col.65.

[25] C. F. von Matthäi, Novum Testamentum Graece, pp. 780-781.

[26] S. Basilius Magnus, Epistulae, col. 325 nota 99; “Întrebându-ne cdacă bunurile care urmenază a fi împărtăşite celor vrednici provin numai de la Duhul Sfânt, suntem îndemnaţi în acelaşi timp de Sânta Scriptură să credem că autorul şi cauza împărţirii bunurilor pe care Duhul le lucrează în noi este numai Dumnezeu (Fiul) cel Unul-născut.” Sf. Vasile cel Mare, Epistole, p. 180; care traduce τὸν Μονογενῆ Θεὸν prin Dumnezeu cel Unul Născut, astfel am pus paranteze pentru a arăta că traducere este puţin forţată.